Într-o bună zi, mi-am făcut bagajelele, m-am dus la mamaie să mă binecuvânteze – "Ai grijă, mămăiţă, să fii cuminte, dragu’ lu’ mamaie!"– i-am ascultat discursul lui tata – "Sper să nu mă faci de râs, pe unde mergi!" – al mamei – "Cătălin, ai grijă, mamă, să mă suni des!" – am lăsat familionul şi Coloana Infinitului în urmă şi m-am "revărsat" în Capitală.

La început, m-a luat ameţeala. Zarva Bucureştiului îmi demonta încet liniştea mea provincială, răgazul de a sta pe gânduri, de a cântări bine fiecare decizie. Trebuia să mă mişc repede, să acţionez fără prea multe amintiri, trebuia să fac ceva cu mine. Am început cursurile Facultăţii de Drept, dar m-am agăţat şi de un post de radio...

Mă simţeam foarte important. Faptul că puteam comunica în eter, că oamenii mi se adresau, că mă ascultau, toate astea îmi dădeau o senzaţie de încredere în mine. În inconştienţa mea de atunci, m-am prezentat la un casting pentru postul de prezentator TV. Râdeam şi eu de curajul care dăduse peste mine. Recunosc că m-am dus… la plezneală. Nici prin cap nu mi-a trecut că aş putea fi selecţionat. Şi aşa a început viaţa mea la TV.

Când mai văd acum câte o imagine de arhivă, îmi vine să mă tăvălesc de râs. Aveam părul lung, prins într-o coadă, şi emoţii la fel de "lungi". După principiul "sunt timid, dar mă tratez", am reuşit să înghit nodul din gât, să fac emisiuni şi audienţă. În 2007 am venit la Pro Tv. Emisiunea mea se numeşte "Happy Hour". Vă aştept de luni până vineri, în fiecare după-amiază, să aflăm totul despre vedete şi despre oameni necunoscuţi, despre performanţe şi eşecuri, despre bucuriile muzicii şi necazurile ei, despre puseuri de sinceritate şi alunecări în ipocrizie, despre lume şi despre viaţa lumii, despre noi toţi la un loc şi fiecare dintre noi, în parte…

Nu voi fi incisiv. Doar curios. Nu sunt arogant. Doar exasperant de pisălog. Voi fi eu, acelaşi Măruţă. Măruţă Cătălin.